„Băieți, luați-o mai încet!”
De ce e bine că România face un pas înapoi în criza transatlantică și cum se poate profila ca o mică Italie într-un Occident divizat
În zgomotul de fond al ultimelor zile – un amestec de indignare justficată, mici bravade militariste și panică mai mult sau mai puțin mimată – un lucru merită spus limpede: intervenția lui Marius Lazurcă, în jurul mesajului președintelui Nicușor Dan pe tema Groenlandei, este una dintre puținele mișcări care arată un sâmbure de maturitate strategică. Nu pentru că ar „ține” cu Trump. Și nu pentru că ar „ține” cu Europa. Ci pentru că refuză să transforme România într-un participant entuziast la o cafteală în grup, din care cei mici ies mereu cu ochii învinețiți, iar nota de spitalizare se achită ani la rând, în credibilitate și securitate.
Să începem cu securitatea. România este, astăzi, legată structural de garanțiile Statelor Unite. Asta nu e ideologie, nu e emoție, nu e PR; este arhitectură de apărare. Să spui asta cu voce tare nu înseamnă să privilegiezi Casa Albă, ci să recunoști realitatea strategică de pe flancul estic. Europa, singură, nu ne poate oferi încă din acest punct de vedere un substitut credibil pentru rolul american. Iar un stat care își pierde luciditatea în favoarea unei poze morale, fără să-și calculeze vulnerabilitățile, își semnează singur o poliță de asigurare pe care n-o poate plăti.
De aici și falsul clivaj pe care îl văd rostogolit: că România ar sta „cu fundul între două luntri”. Nu. România nu trebuie să stea între două luntri, pentru că nu e un spectator indecis la un meci. România e membru într-o familie occidentală care a început să se certe în public, pe scenă, cu microfoanele deschise. Iar într-o familie, când doi adulți își pierd cumpătul, cel mai sănătos lucru nu este să îți alegi favorit în timp real și să urli și tu. Cel mai sănătos lucru este să spui, fără isterie: opriți-vă! Și întoarceți discuția în camerele în care se iau deciziile, nu în feed-ul rețelelor sociale.
Lazurcă spune exact asta – și o spune corect: dezescaladare, mai puțină retorică, mai mult dialog diplomatic. În esență, „băieți, luați-o mai încet”. Într-un moment în care unii par să fi confundat politica externă cu o emisiune de știri și securitatea colectivă cu un concurs al virtuților, această frază e mai strategică decât pare.
Mai există un detaliu care merită înțeles: Donald Trump este, structural, un lider dependent de imagine, de știri, de vortexul de PR. El nu doar consumă fluxul mediatic; îl produce, îl accelerează și îl folosește ca instrument de negociere. Groenlanda trebuie citită și în această cheie: o temă cu potențial maxim de „breaking news”, folosită pentru a presa, a testa nervii, a reconfigura raporturi de putere și a genera avantaj în negociere. Când același lider a „aruncat” în spațiul public ideea că și Canada ar trebui să devină al 51-lea stat, n-a început un război a doua zi. A început, în schimb, un ciclu de negociere și dominare a agendei.
Or, reacția belicoasă a unor capitale europene – mai ales în registrul performativ, de „gesturi tari” pentru publicul intern – riscă să facă exact ce îi convine lui Trump: să-i valideze scenariul, să-l pună în centrul lumii și să-l transforme în arbitru de ritm. Europa ar trebui să facă un pas înapoi, să-și rezolve bucătăria proprie, să-și pună ordine în capacitatea de decizie, să-și construiască mecanisme de consens și de disciplină strategică. Nu să intre într-o spirală de declarații care, în final, nu schimbă nimic pe teren, dar aprinde focul în interiorul Occidentului.
Evident, nu se pune problema ca Groenlanda să fie „servită pe tavă” nimănui. Dreptul internațional, ordinea instituțională și suveranitatea statelor nu pot face obiectul unor negocieri. Doar că, între apărarea principiilor și isteria publică, există o diferență uriașă. Iar România, din reflex de supraviețuire geopolitică, are tot interesul să fie de partea disciplinei, nu a emoției.
Aici intră în scenă un alt nivel al interviului oferit de consilierul lui Nicușor Dan, pe care mulți îl vor trece cu vederea: felul în care îl acoperă pe președinte. Observația privind neparticiparea la Davos, decizie pe care Lazurca o pune pe seama sa, trebuie citită în cheie politică internă: un paravan. Nicușor Dan, cel mai probabil, nu s-a dus pentru că nu se simte pregătit pentru astfel de interacțiuni personalizate, unde nu poți sta doar în punctajul de acasă. Politica externă se joacă simțind energia discuțiilor, prin atitudine, relații și prezență. Iar Nicușor Dan nu se simte confortabil în astfel de situații fără scenariu, mai ales când știe că în plan intern are vulnerabilități care pot face oricând obiectul interpelărilor: situația încă neclarificată privind alegerile anulate, fragilitatea coaliției, dezechilibrele economice.
Lazurcă îi oferă un alibi președintelui dar, în paralel, face și altceva: reușește să transforme o absență – care poate fi citită ca ezitare – într-o propoziție coerentă despre prudență, dialog și dezescaladare. Este, dacă vreți, demonstrația practică a ideii că un consilier bun poate face „din rahat bici”. Nu ca act de magie, ci ca act de control al daunelor și de repoziționare strategică.
Mai trebuie spus că România are, istoric, o vocație de echilibru pe care am abandonat-o prea mult timp. Am jucat, în anumite perioade, roluri de interfață și de punte – inclusiv în dosare sensibile din Orientul Mijlociu, unde am menținut canale și am putut vorbi cu actori care erau pe poziții ireconciliabile. Nu pentru că eram „mai morali” decât alții, ci pentru că eram suficient de lucizi încât să înțelegem că uneori utilitatea strategică valorează mai mult decât spectacolul.
Dacă România vrea să reînvie această vocație (și ar trebui să vrea), putem asista la un prim pas.
Evident, însă, o postare pe X este insuficientă. Nu e de ajuns să postezi un mesaj corect și să dai un interviu inteligent. Dacă vrei să te profilezi ca factor de echilibru, trebuie să produci inițiative și să generezi utilitate pentru ambele părți.
Asta înseamnă două lucruri concrete, imediat:
Coordonare cu aliații care trăiesc aceeași tensiune structurală: Polonia și statele baltice, eventual și Italia, pentru un format de „disciplina transatlantică” pe flancul estic – un grup care spune simplu: nu alimentăm ruptura SUA–Europa, dar nici nu acceptăm improvizații care subminează ordinea aliată. Un format care are canale, emisari, mesaj comun și propuneri de dezescaladare
Canal direct și rapid către Donald Trump, nu pentru a-l flata, ci pentru a-i propune o agendă: cum arată o relație transatlantică funcțională într-o lume în care competiția cu Rusia și China se duce pe industrii, energie, tehnologie și rute strategice. România poate juca aici rolul de „mica Italie” – un actor suficient de pro-american încât să fie ascultat, suficient de european încât să fie credibil, suficient de pragmatic încât să fie util.
În traducere: dacă vrem să fim relevanți, nu ne putem limita la reacții. Trebuie să construim formate, procese, livrabile.
Și poate aici e partea cea mai importantă: România nu își permite luxul unei politici externe „de galerie”. Cu meme-uri, indignări și bravade. Pentru că noi nu trăim în centru. Trăim la marginea unei zone de risc. Iar la margine, cei care câștigă sunt cei care își păstrează sângele rece, își calculează dependențele și își transformă luciditatea în influență.
În acest sens, da: abordarea lui Marius Lazurcă merită apreciată ca un rar moment în care România arată că poate gândi mai larg decât titlul zilei. Următorul test este dacă poate transforma această luciditate într-o strategie.