Davos nu mai este ce a fost. Cu atât mai mult, Președintele trebuia să fie prezent acolo.

Davos nu mai este centrul de greutate al lumii, nu mai fixează consensuri, nu mai are autoritatea simbolică de acum un deceniu. Recunoașterea a venit chiar din miezul sistemului, prin vocea lui Larry Fink, CEO BlackRock, care a spus explicit că elitele globale sunt percepute ca fiind deconectate, iar instituțiile internaționale, inclusiv Davos, se confruntă cu o criză profundă de legitimitate. Globalismul de salon a intrat într-o fază de defensivă, iar populismul nu mai este o anomalie, ci o forță structurală a arhitecturii politice contemporane.

Pentru toate motivele de mai sus, era obligatoriu ca România să fie prezentă la cel mai înalt nivel, prin președintele Nicușor Dan.

Absența României, la nivel prezidențial, de la Davos 2026 nu este neutră și nici lipsită de consecințe simbolice. Într-un moment în care liderii globali, chiar și criticii sistemului, îndeamnă la dialog, la reconectare cu societățile reale și la reformarea arhitecturii globale, România a ales să nu fie prezentă. Prin această absență, nu doar că ratează o platformă de exprimare, dar ajunge, involuntar, să legitimeze exact narativul populist care contestă Davos-ul ca spațiu inutil, elitist și irelevant. Când un stat membru UE și NATO lipsește dintr-un astfel de for, mesajul transmis nu este de luciditate critică, ci de retragere.

Este adevărat, prezența României la nivel ministerial și prin consilier prezidențial esta una consistentă și, în sine, binevenită. Însă într-o ediție la care participă personal președintele Statelor Unite, Donald Trump, alături de principalii lideri globali, diferența dintre reprezentarea prezidențială și cea ministerială devine una de semnal politic, nu de protocol. Retrogradarea implicită a nivelului de reprezentare nu poate fi citită decât ca un pas în spate, ca un gest de retragere din sfera decizională exact într-un moment în care se conturează direcțiile majore ale ordinii internaționale.

Mai grav, absența poate fi citită ca o evitare a dialogului. România cere dialog, cooperare, solidaritate, dar nu se așază la masă într-un moment în care partenerii săi strategici sunt prezenți, chiar și cu rezerve, chiar și critic. Într-o lume fragmentată, unde canalele formale se erodează, iar diplomația se mută tot mai mult în formate informale și hibride, refuzul prezenței poate fi interpretat ca lipsă de apetit pentru confruntarea ideilor, nu ca gest de prudență.

Există însă o problemă și mai serioasă, una care ține de capacitatea de leadership strategic. După opt luni de mandat, invocarea lipsei unei agende externe suficient de substanțiale devine mai mult decât o explicație procedurală. Devine un diagnostic. Agenda de politică externă nu este un document care se găsește întâmplător pe birou; ea se construiește, se rafinează, se testează exact în astfel de momente. Iar faptul că, la început de mandat prezidențial, România nu este pregătită să articuleze o poziție coerentă pe marile teme globale este profund problematic.

În contextul de azi, chiar periculos.

Davos nu mai este altarul globalizării, dar rămâne un barometru. Un loc unde se citesc direcțiile, unde se testează alianțele, unde se transmit semnale. Prezența nu garantează influență, dar absența transmite dezinteres, indecizie sau lipsă de viziune. Iar într-o lume care se reașază rapid, statele care lipsesc din aceste conversații sunt angajate ferm pe drumul către irelevantă.

Nicușor Dan nu a greșit pentru că Davos ar fi fost decisiv. A greșit pentru că acesta era exact tipul de moment în care un lider trebuia să fie prezent chiar știind că forumul este imperfect sau că poziția noastră ca stat nu este cea mai confortabilă. Leadershipul strategic nu presupune confort și certitudini, ci capacitatea de a intra în spații contestate, de a formula poziții clare și de a arăta că statul pe care îl reprezinți nu se ascunde.

Davos nu mai este ce a fost. Cu atât mai mult, România trebuia să fie reprezentată acolo la cel mai înalt nivel.