Examenul de la Ankara: o prestație de nota 7 pentru o Românie aflată în pragul corijenței politice
România a ajuns la summitul NATO de la Ankara exact cum nu ți-ai dori să ajungi la unul dintre cele mai importante momente diplomatice ale ultimilor ani: cu un guvern căzut prin moțiune de cenzură pe 5 mai, două încercări eșuate de formare a unei noi majorități, un executiv interimar care administrează prezentul fără să poată angaja viitorul, cu parlamentarii deja la plajă și o clasă politică preocupată aproape exclusiv de bandajarea propriilor orgolii. În mod normal, acesta este genul de context în care o țară pierde vizibilitate, pierde inițiativă și încearcă, pur și simplu, să stea de o parte și să nu încurce lucrurile. Dacă summitul de la Ankara ar fi fost un examen, condițiile obiective impuneau ca obiectiv un singur lucru: obținerea unei note de trecere, și atât.
Tocmai de aceea cred că participarea României trebuie evaluată diferit. Dacă ar fi să îi dau o notă, aceasta ar fi între 7 și 7,5 din 10. Într-un an obișnuit, probabil că nimeni nu ar considera-o spectaculoasă. În vara lui 2026 însă, este un rezultat remarcabil, pentru că reflectă aproape maximul pe care România îl putea obține cu resursele politice pe care le avea la dispoziție. Și cred că acesta este primul examen important de politică externă al președintelui Nicușor Dan. Nu pentru că ar fi produs un succes istoric, ci pentru că a demonstrat că, atunci când restul statului funcționează în regim de avarie, Președinția poate păstra direcția și poate livra un rezultat peste așteptări.
Ca să înțelegem de unde vine această notă, trebuie să ne uităm mai întâi la examen, nu la catalog. Ankara nu a fost un summit de rutină. A fost primul summit după asumarea obiectivului ca aliații să aloce 5% din PIB pentru apărare până în 2035, primul după anunțul Washingtonului privind reducerea unei părți a prezenței militare americane în Europa și primul în care accentul s-a mutat vizibil de la declarații politice către industrie, finanțare, tehnologie și capacitatea Alianței de a produce capabilitățile de care va avea nevoie în următorul deceniu. În marja summitului s-au discutat mecanisme financiare noi, programe comune de achiziții, drone, inteligență artificială, lanțuri industriale și proiecte estimate la zeci de miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, Ankara a fost mai puțin despre fotografii de familie și mai mult despre cine va ocupa pozițiile importante în noua economie a apărării occidentale.
Privit din această perspectivă, primul câștig al României este, paradoxal, și cel mai puțin discutat. Bucureștiul intră între cele nouă state fondatoare ale Defence, Security and Resilience Bank, alături de Canada, Belgia, Grecia, Letonia, Luxemburg, Albania, Turcia și Ucraina. Dacă proiectul va urma calendarul convenit la Montréal, banca ar urma să devină operațională în 2027 și să poată mobiliza până la 100 de miliarde de lire sterline pentru finanțarea industriei de apărare, a lanțurilor de aprovizionare și a companiilor care vor susține reînarmarea occidentală. Mai mult, România este în cărți pentru găzduirea unuia dintre birourile regionale ale instituției. Într-o perioadă în care competiția dintre state începe să se mute de la procentul din PIB către capacitatea de a atrage investiții, producție și tehnologie, acesta este, în opinia mea, cel mai important rezultat concret obținut de România la Ankara.
Al doilea capitol la care România a luat puncte este cel al poziționării strategice. Declarația finală reconfirmă fără echivoc Rusia drept principala amenințare la adresa securității euro-atlantice, reafirmă angajamentul pentru apărarea colectivă și păstrează Flancul Estic și regiunea Mării Negre în centrul preocupărilor Alianței. Sunt rezultate colective, nu concesii acordate exclusiv României, dar ele răspund exact intereselor strategice ale Bucureștiului. În plus, România intră în mecanismul aliat pentru viitoarea platformă de supraveghere aeriană GlobalEye și participă la noile inițiative comune dedicate dronelor și supravegherii aeriene, exact în domeniile în care NATO își concentrează investițiile pentru următorii ani.
La fel de importantă este dimensiunea industrială, aproape absentă din dezbaterea publică de la noi. Pentru prima dată, cinci companii românești – Romarm, OVES Enterprise, Orbotix Industries, Optoelectronica 2001 și Autonomous Flight Technology – au fost prezente la NATO Defence Industry Forum, evenimentul care a însoțit summitul și unde s-au discutat programe industriale evaluate la peste 50 de miliarde de dolari. Optoelectronica 2001 venea după performanța de la exercițiul NATO de la Capul Midia, unde sistemul său anti-dronă neutralizase toate țintele alocate, inclusiv drone militare din clasa a doua. OVES dezvoltă tehnologii utilizate deja în Ucraina, iar Orbotix produce la Brașov drone autonome și sisteme bazate pe inteligență artificială. România nu mai este absentă din noul ecosistem industrial al NATO. Problema este că statul român încă nu știe să transforme această prezență într-un avantaj politic și economic. Aproape nimeni nu a comunicat public participarea acestor companii, iar oportunitatea de a le proiecta ca parte a noii industrii europene de apărare a fost, în mare măsură, ratată.
Există, evident, și subiectele pentru care nu ne-am prezentat pregătiți. România nu a obținut o întâlnire bilaterală cu Donald Trump (deși, între paranteze, acest eșec trebuie calificat de faptul că președintele SUA a avut doar trei bilaterale: cu Erdoğan, Zelenski și Ahmad al-Sharaa) și nici angajamente americane noi privind prezența militară pe teritoriul național. A obținut însă un lucru care nu trebuie subestimat: o întâlnire consistentă cu delegația bipartizană a Congresului Statelor Unite, formată din senatorii Jeanne Shaheen, Mike Rounds, Chris Coons și Dick Durbin, alături de congresmanul Mike Turner. Discuțiile au vizat continuitatea prezenței militare americane în România, dezvoltarea bazei de la Mihail Kogălniceanu și extinderea investițiilor americane. În paralel, președintele Nicușor Dan a avut o întâlnire bilaterală cu președintele Coreei de Sud, Lee Jae-myung, într-un moment în care Seulul devine unul dintre principalii furnizori de tehnică militară pentru Europa. Nu este echivalentul unei întâlniri cu președintele Statelor Unite, dar nici nu este un bilanț care poate fi ignorat.
Unde cred că România mai are de recuperat este la capitolul inițiativă. Polonia a venit la Ankara cu proiecte concrete privind extinderea infrastructurii logistice NATO către Flancul Estic. Turcia a folosit summitul pentru a-și consolida poziția de actor industrial și tehnologic major al Alianței. România a consolidat ceea ce avea deja, dar nu a reușit încă să impună o inițiativă proprie care să structureze agenda aliată. Tocmai aici cred că se află următorul obiectiv: transformarea Mării Negre dintr-un dosar pe care România îl susține într-un dosar pe care România îl conduce, fie că vorbim despre infrastructură critică, mobilitate militară, deminare sau integrarea industriei regionale de apărare.
Acesta este motivul pentru care cred că Ankara trebuie privită ca un succes moderat. România nu a luat nota 10 și nici nu avea cum. Dar nici nu s-a limitat să treacă examenul. A obținut aproape maximul pe care îl putea obține în condițiile în care s-a prezentat la unul dintre cele mai importante summituri NATO din ultimii ani fără guvern și cu o clasă politică preocupată aproape exclusiv de propriile lupte interne. Din acest motiv cred că principalul merit politic al rezultatului îi aparține președintelui Nicușor Dan.
Următorul examen va fi însă mult mai dificil. Dacă România va avea în sfârșit un guvern stabil, atunci nota de trecere nu va mai fi suficientă. Atunci vom putea evalua dacă Bucureștiul este capabil să treacă de la statutul de participant credibil la cel de stat care propune, influențează și modelează agenda Alianței.