Lumea după moralism. O lectură rece a interviului lui Nicușor Dan
România nu are voie să se limiteze doar la înțelege lumea post-morală. Are nevoie să conteze în ea.
Interviul acordat de președintele Nicușor Dan pentru POLITICO este, fără îndoială, unul dintre cele mai coerente și mai oneste exerciții de politică externă prezidențială pe care România le-a produs în ultimii ani. Tocmai de aceea merită analizat nu în cheie admirativă, ci în sens critic. Interesul nu este acela de a-i diminua relevanța, ci de a înțelege exact unde ne aflăm acum, dar și unde riscăm să rămânem.
Diagnosticul central al președintelui este corect: lumea s-a schimbat. Am trecut de la o ordine în care valorile erau invocate ca limbaj dominant la una în care interesele economice, raportul de forță și tranzacționalismul definesc relațiile internaționale.
Revenirea lui Trump nu este cauza acestui proces, ci catalizatorul său brutal. Din acest punct de vedere, Nicușor Dan spune adevărul în mod surprinzător de direct: moralismul nu mai este forța organizatoare a sistemului internațional.
Problema începe însă din clipa în care acest adevăr este tratat ca un fait accompli, nu ca o provocare strategică. A constata că „economia bate morala” este insuficient. Economia bate morala doar acolo unde puterea lipsește. Statele care au capacitate de coerciție economică, energetică, tehnologică sau militară își pot permite să își apere și valorile. Celelalte ajung să accepte termenii tranzacțiilor impuse de alții.
Aici se vede limita conceptuală a interviului. Europa apare ca un actor care trebuie să se înțeleagă mai bine cu America, nu ca unul care trebuie să devină indispensabil pentru America.
Diferența este esențială. În lumea lui Trump, nu empatia construiește alianțe, ci utilitatea strategică. Nicușor Dan vorbește despre alianța transatlantică ca despre o relație aflată în tranziție. În realitate, ea este în renegociere dură, iar cine intră în această negociere fără leverage va ieși slăbit, indiferent cât de bine intenționat este.
Recunoașterea parțială a slăbiciunii europene este un alt moment de onestitate. Da, Europa ia decizii greu. Dar problema nu este viteza procesului, ci impactul deciziei. UE poate lua hotărâri corecte, chiar istorice, și care totuși nu impresionează /intimidează pe nimeni. Politica externă care nu produce consecințe reale pentru adversari nu mai este politică, este management. Sau cel puțin așa stau lucrurile în noua lume care se conturează sub ochii noștri.
Poziția față de Ucraina este, probabil, cea mai solidă parte a interviului. Refuzul de a legitima o pace care recompensează agresorul este corect. La fel de corect este și refuzul de a dicta Kievului termenii unui compromis. Dar aici se simte din nou lipsa unei viziuni de putere: pacea nu va fi decisă de justețea cauzei ucrainene, ci de raportul de forțe creat pe câmpul de luptă și în economie. A spune acest lucru nu înseamnă cinism, ci realism strategic.
Delimitarea față de interferențele externe este necesară, dar riscant formulată. A pune pe același plan influența politică americană și subversiunea rusă este o confuzie de registru. Rusia acționează ca un adversar de securitate. SUA acționează ca un aliat dur, ideologic și tranzacțional. Nu sunt fenomene simetrice, iar tratarea lor ca atare slăbește claritatea mesajului.
În ansamblu, interviul îl prezintă pe Nicușor Dan ca pe un lider lucid, moderat, credibil extern. Dar și ca pe un lider defensiv. România apare ca stat care se adaptează unei lumi dure, nu ca stat care încearcă să-și contureze propriul loc în această nouă realitatea. Iar președintele pare mai degrabă să-și asume rolul de administrator al tranziției, nu de arhitect al unei repoziționări strategice.
Iar aici avem de fapt miza reală. România nu are voie să se limiteze doar la înțelege lumea post-morală. Are nevoie să conteze în ea. Iar asta nu se obține prin echilibru discursiv, ci prin putere, claritate și capacitatea de a negocia tranșant și cu argumente atunci când interesele o cer.