Vânare de sens: România schizofrenică și urgența unui nou proiect de țară

Tensiunile din România ultimilor ani sunt descrise, aproape reflex, în termeni politici: crize de guvernare, polarizare, radicalizare, atacuri la adresa instituțiilor democratice. Aceste formule surprind realități vizibile, dar nu explică mecanismul profund care le alimentează. Sub acest nivel se află o falie mai greu de palpat, dar una care este cu atât mai decisivă. Vorbim de o ruptură în modul în care societatea își înțelege propria existență, propria poziționare în timp și propria direcție.

Nu, nu este polarizare politică pe liniile tradiționale, falie care a existat întotdeauna și care este parte a vieții publice normale. Este vorba despre fragmentarea cadrului de sens în interiorul căruia dezacordul ar fi posibil. Segmente largi ale societății românești funcționează astăzi cu narațiuni incompatibile despre cine suntem, unde ne aflăm și ce fel de viitor ne dorim. Diferența față de alte perioade nu este pluralitatea acestor perspective, ci faptul că ele nu mai comunică între ele.

Iar atunci când nu mai există un orizont comun de interpretare, semantica intră în putrefacție. Aceleași concepte ajung să însemne lucruri diferite, aceleași evenimente sunt citite în chei opuse, iar realitatea încetează să mai fie un spațiu comun, împărtășit cu bune și cu rele, cu acorduri și neînțelegeri. Nu mai vorbim despre interpretări divergente ale faptelor, ci despre realități paralele.

Această fragmentare nu este întâmplătoare. Ea este structurată în jurul a două mari narațiuni prin care România contemporană se raportează la sine.

Prima este narațiunea occidentalizării. În această construcție, Occidentul nu mai apare ca un spațiu istoric concret, cu conflictele, crizele și contradicțiile sale interne, ci ca un ideal normativ. Un reper moral stabil, un set de soluții corecte prin definiție. Integrarea României în acest spațiu este înțeleasă predominant ca un proces de aliniere: adoptarea limbajului potrivit, mimetismul instituțional, conformarea procedurală.

Opțiunea occidentală a României este una rațională și strategică. Problema apare atunci când această opțiune este golită de profunzime și redusă la copy-paste golit de sens. Occidentul devine o imagine idealizată, aproape abstractă, iar România se percepe pe sine ca un actor aflat permanent în poziția de elev. Un elev diligent, dar mereu sub media clasei. Un elev care respectă regulile, dar nu ajunge să se simtă pe deplin recunoscut.

Din această tensiune se naște o frustrare discretă, dar persistentă. Senzația că efortul depus nu produce rezultatul promis. Că regulile sunt respectate, dar validarea rămâne incompletă. Este o frustrare greu de articulat politic, dar extrem de fertilă din punct de vedere emoțional.

În acest spațiu se insinuează a doua mare narațiune: cea a nostalgiei. Nu o nostalgie riguroasă, ancorată istoric, ci una funcțională. O nostalgie pentru simplitate, pentru ordine, pentru o lume percepută retrospectiv ca fiind mai inteligibilă. Această nostalgie poate îmbrăca forme diferite: comunismul reinterpretat ca stabilitate, interbelicul mitizat ca epocă a demnității naționale sau un pășunism-suveranism difuz, construit mai degrabă prin opoziție decât prin conținut.

Dincolo de diversitatea formelor, funcția rămâne aceeași. Nostalgia nu vorbește despre trecut, ci despre dificultatea de a procesa prezentul. Lumea actuală este caracterizată de accelerare, interdependență și imprevizibilitate. Schimbările tehnologice, economice și geopolitice se suprapun și se amplifică reciproc. Pentru mulți, această complexitate devine copleșitoare. Reacția nu este adaptarea, ci retragerea într-un imaginar mai simplu, mai coerent emoțional, chiar dacă profund inexact.

Paradoxul este că aceste două narațiuni, deși par antagonice, funcționează pe același mecanism. Ambele evită confruntarea directă cu realitatea prezentului. Ambele externalizează sensul. Una îl caută în validarea externă, cealaltă în refugierea într-un trecut idealizat. Niciuna nu reușește să construiască un sens propriu, ancorat în condițiile concrete ale României de astăzi.

Din această suprapunere de paradigme rezultă ceea ce poate fi descris drept o schizofrenie identitară. Nu în sens clinic, ci structural. Societatea funcționează simultan cu două seturi de repere care nu se mai traduc unul în celălalt. Nu mai există un limbaj comun suficient de solid pentru negocierea sensului colectiv.

Această fractură are consecințe directe asupra securității și stabilității interne. O societate care nu mai împărtășește o poveste coerentă despre sine devine vulnerabilă. Nu pentru că ar fi lipsită de informație, ci pentru că este lipsită de context. Într-un asemenea mediu, influența externă nu mai are nevoie de dezinformare grosieră. Este suficientă amplificarea narativelor existente, activarea emoțiilor latente, exploatarea resentimentelor deja formate.

Aceasta este miza reală a războiului hibrid. Nu falsul în sine, ci vidul de sens în care falsul devine plauzibil, denaturarea devine dezirabilă și minciuna devine aspirațională. Într-o societate fragmentată narativ, adevărul factual contează mai puțin decât povestea care reușește să ofere coerență emoțională.

De aici rezultă și limita răspunsurilor exclusiv tehnice. Fact-checking-ul, reglementările media sau reacțiile punctuale sunt necesare, dar nu suficiente. Ele tratează simptomele. Cauza rămâne lipsa unui proiect național coerent, capabil să lege trecutul, prezentul și viitorul într-o narațiune inteligibilă și credibilă.

Nu este vorba despre propagandă și nici despre impunerea unei versiuni oficiale a istoriei. Este vorba despre articularea unui sens comun care să fie, în același timp, occidental în opțiunea strategică, critic în abordare intelectuală și ancorat în realitatea concretă a României. Un proiect care să recunoască nu doar beneficiile modernizării, ci și costurile ei. Care să nu promită confort, dar să ofere claritate.

Un asemenea proiect nu se construiește prin retorică. Se construiește prin coerență instituțională, predictibilitate și consecvență. Prin reducerea distanței dintre discurs și practică. Printr-un stat care nu doar cere adaptare, ci explică direcția.

În lipsa acestui efort, România va continua să oscileze între conformare fără profunzime și respingere fără înțelegere. Iar această oscilație va rămâne principala sa vulnerabilitate strategică.

Poate că adevărata miză a următorilor ani nu este alegerea între Est și Vest, ci ieșirea din această vânătoare de sens și intrarea într-o etapă de maturizare narativă. Nu este un obiectiv care se atinge într-un ciclu electoral. Dar este o condiție fără de care orice alt proiect politic, economic sau de securitate rămâne fragil.